Andrei Gabuz, tatăl copilului a scris pe Facebook un mesaj care nu mai are nevoie de explicații. Copilul lui a fost tâlhărit. Duminică după-amiază. Zi, nu noapte. Lângă un parc, un loc în care, în mod normal, îți lași copilul fără să te gândești de două ori. Nu i s-au furat doar niște bani. A fost lovit cu pumnul în față și amenințat că va fi tăiat dacă nu dă tot ce are.
Nu într-un colț ascuns. Nu pe întuneric. În plină zi.
Mai mulți minori l-au înconjurat și au acționat fără ezitare. Fără teamă. Ca și cum ar fi știut că nu li se va întâmpla nimic.
„Nu vorbim despre un simplu furt. Vorbim despre violență directă”, spune tatăl.
Poliția a intervenit rapid. I-a găsit. I-a identificat. Profesionalism, fără discuție. Un lucru care trebuie spus clar.
Dar aici începe partea care doare cu adevărat.
Agresorii sunt minori, sub 14 ani. Sunt liberi. Nu răspund penal.
Și rămâne o întrebare simplă, spusă de un copil, dar care lovește mai tare decât orice statistică:
„Tata, mai sunt în siguranță dacă ies în parc? Dacă mă găsesc iar?”
Cum răspunzi la asta?
Cum îi explici că a fost lovit și amenințat, dar cei care au făcut asta pleacă acasă?
Cum îi ceri să nu îi fie frică, când frica deja există?
Cazul acesta nu mai e doar despre o tâlhărie. Este despre sentimentul de siguranță care dispare dintr-un loc unde n-ar trebui să dispară niciodată.
Pentru că nu vorbim despre o stradă pustie. Vorbim despre un parc. Despre copii. Despre normalitate. Iar când un copil ajunge să se întrebe dacă mai e în siguranță afară, problema nu mai e doar a unei familii. Devine problema tuturor.